Azi vreau sa va povestesc, baieii mei, despre bunicul Orest. Este tatal mamei mele, bunicul cu parul alb si ochi de un albastru aproape ireal. In copilarie, mi-a fost refugiu si alint. Asa cum este buni pentru tine, Mati.
Povestile lui din viata si din carti, spuse cu un accent atat de drag, imi rasuna si astazi in urechi. De la el am invatat sa iubesc acest pamant si sa-i respect eroii. Desi mama ii era de origine germana si tatal polonez, s-a nascut roman, in Romania Mare, si a simtit o viata romaneste. La 19 ani, in tagicul an 1940, a fost nevoit sa plece de acasa, din draga-i Bucovina, dintr-o lume in care avea totul, catre necunoscut. Isi dorea sa traiasca in granitele tarii in care s-a nascut. O tara in care romani, germani sau polonezi se simteau acasa, in egala masura. Atunci cand granitele s-au mutat, s-a mutat si el.
A lasat parinti, rost si vise si a plecat dupa Romania. Tanarul distins care visa sa devina cantaret de opera, s-a trezit sarman si pribeag peste noapte.
Singura avere ii erau amintirile si cativa banuti de aur pe care strabunica ii cosese in tivul hainei. Din acei banuti, bunicul a facut peste ani inelul cu monograma pe care eu il port mereu la deget. Acest inel iti va ramane tie, Mati, sa-l dai cui vei considera tu ca merita si sa-i spui povestea.
Pe tine, primul meu baiat, ar fi trebuit sa te cheme Orest, ca pe el. Tati a considerat insa ca nu-i un nume potrivit cu numele de familie. Cu apasarea unei promisiuni incalcate, mami i-a dat dreptate.
Chiar daca nu-i purtati prenumele, vreau sa stiti ca sunteti stranepotii unui om bland si demn care, in ciuda sortii ce l-a vrut in genunchi de multe ori, si-a trait viata in picioare. O viata in care a iubit neconditionat si in care a construit din nimic si cenusa un camin si o familie. Asa, ca toti eroii tarii lui iubite!
